Si totusi...

Orice alegere am face, zice-se c-ar fi motivata de modul in care ne pozitionam fata de o imagine. Ce bem, ce mancam, ce spunem si ce nu intr-o situatie se raporteaza la propriul ansamblu de prejudecati, opinii si credinte. Mentalitate. Personalitate. Am pornit de la o premisa interdisciplinara care sta la baza tuturor cursurilor FCRP doar de dragul interogatiilor retorice. Ce mentalitate si ce fel de consumatori sunt cei inconsecventi, cei care nici nu vad acea poveste spusa de marca pentru ca sunt interesati de un detalii precise...Probabil ca nu multi, dar or mai fi si altii mai excentrici decat mine, oamenii ca Filip Faurit de Fuborg. Au gasit o adresare clara unei generatii in care fiecare se vrea original, sclipitor, extravagant...daaar ce te faci cu cei care pur si simplu nu sunt atinsi de niciun fel de publicitate? Adica ce li se poate face -din perspectiva manipularii prin imagine- celor ca mine, in stare sa pluteasca intr-un balon de sapun si sa nu vada ca in locul bijuteriei de pe strada pe care locuiesc s-a deschis un casino?!

P.S. Da, mare e gradina in care ne zbenguim. Si totusi stiu foarte bine ca nu se opereaza cu individualitati. Fiecare apartine de anumite grupuri sociale ca doar n-om fi nici atat de separati de lume ca niste insule dar nici omnipotenti si omniprezenti.

Ca fapt divers

Odata, ca niciodata, mi s-a spus ca nu stiu ce vreau de la viata. Am facut ochii mari, dar, din moment ce nu am primit alte detalii cu privire la aceasta negatie, am intors-o pe toate partile fara sa o leg de context si s-o analizez ca pe-o generalitate. Ca adevar absolut nu mi-e in fire sa accept ceva, intotdeauna realitatea are mai multe fete; deci depinde de o unde o privesti. Si atunci ce inseamna sa stii ce vrei de la viata? Eu stiu ce NU vreau. Se pune?

Adica atata timp cat desparti binele de rau, sau cat ai niste principii sau doar niste mofturi constante, traiectoria este chiar usor de anticipat.

Tipic romanesc

Un reportaj , o lectie de viata. Pata Rât.
De ce si iar de ce, cum se poate ca mii de oameni sa traiasca in si din gunoaie?
Rosalul a pus in cateva locuri, la maaare distanta, containere colorate si ranjeste cu mandrie de extraordina sa reusita. Da, adevarul e undeva la mijloc, are si Prigoana partea lui de dreptate.
Ce logica are campania wwf "vino cu punga ta"? Pai nu s-a auzit ca lenea e cucoana mare, ca atata timp cat i se atarna calului ovazul la gura, nu o sa vina el cu punga lui? Inainte se folosea sacosa tocmai pentru ca nu exista alternativa. Nu ieseam nici la paine fara punga, dar cat de eco friendly as fi, de mult nu am mai facut asta.
De reglementari juridice nici nu se va pune problema pana cand "cutitul ajuns la os" nu va fi taiat deja tot.

Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile

Clasele a III-a si a IV-a

Cu toate ca de un secol se discuta despre explozia demografica si implicit despre indiferenta umana in privinta resurselor, "pe vremea mea", educatia nu cuprindea si ecologia care este acum obiect de studiu pentru clasele primare. Cu ce folos daca se face retrospectiv, ca istoria?
http://ecoromambalaje.ro/manual/index.php

Coralii din pesteri

http://picasaweb.google.com/robbieshone/HollowWorld#5101441797129205314

Stiam despre stalactite, stalagmite... Helictitele mi-au aparut intai asa cum apar toti semnificantii. Un ansamlu de litere si sunete, apoi un set de imagini care, in amorteala spiritului de observatie, n-au revelat vreun sens. Unchiul meu strecurase carligul, sadise curiozitatea si abia dupa ce l-am convins ca functionez ca si calculatoarele -Montreal -`76, mi-a detaliat subiectul. In urma propriei experiente, am acceptat si ideea ca este posibil ca semnificatul sa astepte mii de ani, accesibil si neobisnuit, prima sa descriere sa dateze din anul 1665 (Olaus Worm), iar in secolul XXI romanii sa imprumute termenul englezesc, iar dictionarul nostru sa nu il explice... Am acceptat-o impreuna cu indoiala ca Omul de Vartop si descendentii sai nu au apucat in 62000 de ani sa apeleze distinct formele exotice ale heliclitelor.

Helictite sunt, conform geo.edu.ro, acele depuneri carbonatice tubulare, de forma spirala sau ramificata, intalnite in mediu speleean (pe tavanul, peretii sau pardoseala pesterilor).

Ceea ce le face speciale este creativitatea naturii care sculpteaza posibilitati de diversitate chiar si in principiul perfect logic si restrictiv al fortei gravitationale.

Pestera Piatra Altarului - Zona Carstica IC Ponor - Apuseni

Sunt doua ipoteze care incearca sa explice fenomenul: capilaritatea si vantul... Niciuna nu rezista contra-argumentelor aduse.

Invitatie

Incalzire globala & company, crize peste crize, vedetism si imperialism, nu sunt oare acestea direct proportionale cu progresele tehnice facute pe parcursul ultimelor doua secole? Omul, pe parcurs ce se distanteaza de natura prin perfectionarea uneltelor si sporirea acestor luxuri (pseudo-nevoi), nu-si pierde identitatea?

Evolutia? Tine de educatie. Wake up and think!

Probabil tintesc prea sus, visez in culori si ma imbat cu apa rece, dar cel putin partea cu apa ar trebui incercata la scara mai mare si ramane o tema de cercetare de actualitate. Aici gasim o ora si douazeci de minute care indeamna la iubire si ne reaminteste ca viata este o minune a carei valoare nu o putem estima dar totusi o folosim impotriva intereselor speciei noastre.



" Anticii considerau apa ca origine a tuturor lucrurilor, fruct al dragostei dintre pământ şi cer. Concepţiile au evoluat, dar nimeni nu poate contesta rolul deosebit al substanţei pe care Leonardo da Vinci o numea seva vieții pe pământ >." ( Sa cunoastem apa , un Wiki-link romanesc si functional )

Despre Curcubeu. Stiati ca...?

Ce cred popoarele lumii despre curcubeu

• Incaşii credeau că era un dar de la Zeul Soare.
• Arabii îl vedeau ca pe o tapiţerie cerească ţesută de vântul ce bătea dinspre sud.
• Atât înţelepţii Norse cât şi cei din tribul Navajo spuneau că arcul multicolor ce se forma pe cer era un pod între cer şi pământ.
• Potrivit unei credinţe populare poloneze îngerii lăsau aur la capetele curcubeului, dar numai un om gol pusca il putea găsi.
• O legendă kenyană spune că Dumnezeu a creat două curcubee, unul bărbat şi celălalt femeie, ambele trebuind să lucreze împreună pentru a opri ploaia.
• Asemeni zicalei marinăreşti care spune ca atunci când cerul nopţii este rosu,vremea va fi frumoasa a doua zi, acelaşi lucru prevesteşte şi curcubeul ce apare în timpul nopţii.
• În Vechiul Testament, Dumnezeu îi arata lui Noe un curcubeu ca semn de îndurare pentru omenire, după Potop.
• O poveste malyeziană spune că un curcubeu marchează sfârşitul unei perioade cu ploi torenţiale sau una în care s-au petrecut mari nenorociri.
• Indienii Mojave din Arizona considerau curcubeul o succesiune de practici magice de care Creatorul avea nevoie pentru a face ca ploaia să se oprească. Dar pentru a pune capăt unei furtuni violente era nevoie de întreaga paletă de culori.
• In mitologia africană se crede despre curcubeu ca este un şarpe uriaş ce iese la păscut după ploaie, şi care va devora pe nefericitul pe care îl va întâlni în cale.
• Indienii Shoshoni cred că bolta cerească este o cupolă de gheaţă de care curcubeul, care este un şarpe gigantic, îşi freacă spinarea, iar particulele de gheaţă ce se desprind de e cupolă în acest timp, vor reveni înapoi pe pământ, iarna sub formă de zăpadă, iar vara sub formă de ploaie.
• Pentru finlandezi şi laponi curcubeul era secera sau arcul zeului Tunetului, un iscusit arcaş a cărui săgeată era fulgerul.
• In Asia Centrală şi de nord se spune despre curcubeu că este o cămilă care poartă pe spate trei oameni, primul bate la tobă, şi este tunetul, al doilea flutură o eşarfă, fulgerul iar cel de-al teilea trage căpăstrul făcând astfel ca apa (ploaia), să curgă din gura cămilei.
• Indienii Picior Negru denumesc curcubeul "pălăria ploii", "undiţa bătrânului" sau "lasso-ul".
• Există un mit germanic în care curcubeul este vasul pe care Divinitatea l-a folosit atunci când a colorat penajul păsărilor.
• Pentru groelandezi curcubeul este tivul hainei divinităţii.
• Pentru vechii galezii curcubeul era jilţul zeiţei Ceridwen.
• Peruvienii primitivi aveau atâta veneraţie pentru curcubeu încât stăteau muţi pe întreaga durată cât acesta rămânea pe cer.
• O tradiţie medievală germană considera că înainte cu patruzeci de ani de sfârşitul lumii nu va mai apare curcubeul de aceea oamenii se simţeau mângâiaţi ori de câte ori vedeau curcubeul pe cer.

• O credinţă ebraică spune că dacă Yahwe îşi lasă de-o parte arcul şi îl agaţă de nori, acesta este semn că i-a trecut mânia.
• În literatura clasică a antichităţii, curcubeul personifica pe zeiţa Iris. În Grecia Antică, unde toate fenomenele naturale erau personificate, întruchipând zei sau zeiţe, curcubeul era zeiţa Iris: nepoata lui Oceanus (oceanul), fiica lui Thaumas (Zeul minunii) şi a Oceanidei (Electra); soţia lui Zephyrus (Vîntul de apus). Caduceul pe care-l poartă indică faptul că zeiţa avea puteri tămăduitoare, schimbându-şi uneori identitatea cu cea a lui Hermes sau Mercur. „ Era mesagera cerurilor, ce zbura cu viteza vântului de la un orizont la celălalt, şi chiar în străfundul mării. Prin curcubeul de pe cer, Iris arăta oamenilor calea pe care o străbătuse de la un capăt la altul al boltei cereşti, pentru ai ajuta, aripile şi hainele ei colorate fiind impregnate delumina soarelui.” Numele de Iris a supravieţuit astăzi ca nume de floare, precum şi numele acelui cerc de culori din jurul punctului negru din mijlocul ochilor.
În alte epoci, acesta era pur şi simplu considerat drumul pe care îl traversa mesagerul Zeiţei Hera, soţia lui Zeus.
• Accepţiunea curcubeului ca pod sau cale era larg răspândită. Pentru unii curcubeul era cel mai bun dintre poduri, construit din trei culori, pentru alţii expresia de „a construi pe curcubeu „ însemna o afacere falimentară, un efort inutil.
• Indienii nord-americani credeau despre curcubeu că era Calea Sufletelor, interpretare pe care o întâlnim la multe alte popoare.
• Pentru japonezi curcubeul este „podul plutitor al cerurilor”;
• Miturile hawaiene şi polineziene îl descriu ca pe calea spre lumea superioară.
• În Alpii Austriei, se spune că sufletele celor drepţi urcă pe curcubeu spre cer
• Băştinaşii din Noua Zeelandă credeau că şefii de trib decedaţi se foloseau de curcubeu pentru a ajunge în noua lor locuinţă din ceruri.
• În unele regiuni din Franţa, crcubeul se numeşte „podul Sfântului Duh”, iar în multe regiuni este numit „podul Sfântului Bernard sau a Sf. Martin, sau a Sf. Petru. Pelerini basci îl numeau „puente de Roma” (podul de la Roma). Uneori, însă, era numit Croix de St. Denis (Crucea Sf. Denise) sau a Sf. Leonard, sau a Sf. Bernard, sau a Sf. Martin). În Italia numele de arcu de Santa Marina este un nume relativ familiar.
• Frecvent, curcubeul este asociat cu numele Căii Lactee. Numele Căii Lactee în arabă se traduce prin Poarta Cerului, iar în rusă curcubeu înseamnă „poarta cerului”. În alte zone curcubeu se spune Poarta Raiului; sau se crede că este o rază de lumină ce cade pe pământ atunci când Sf. Petru deschide poarta railului.
• În unele zone ale Franţei curcubeul se mai numeşte la porte de St. Jacques (poarta Sf. Jacques), iar calea lactee este numită „ chemain de St. Jacques” (Calea Sf. Jacques). În Suabia şi Bavaria sfinţii coboară din cer pe pământ pe curcubeu; în timp ce în Polinezia curcubeul este chiar calea zeilor.
• Unii budisti susțin că reprezintă cele șapte planete sau cele șapte regiuni majore ale terrei.
• În tradiția islamică se spune că curcubeul cuprinde doar patru culori – roșu, albastru, verde și galben, reprezentând cele patru elemente.
• Alte culturi afirmă că spectrul unui curcubeu numără sute sau chiar mii de culori.

Mitul Curcubeului

La început, chiar înainte de a fi fost cuvântul, a fost iubirea. Ea a pornit din inima Marelui Pictor ce locuia în ceruri albastre, limpezi şi foarte îndepãrtate. A ţâşnit ca o razã de soare rãzvrãtitã de monotonia strãlucirii în mãnunchi. Raza a pornit oarbã şi orbitoare, direct spre inima omului, care nu cunoscuse încã iubirea. Vedeţi bine, Marele Pictor voia sã facã un dar omului, dar acesta a strigat: - Opreşte-te! E prea multã luminã. Nu vãd nimic, nu simt nimic decât o arsurã dureroasã. Ãsta îţi este darul? Poţi sã-l pãstrezi pentru tine. (Zicând acestea, si-a acoperit sufletul cu plãci negre de întuneric, care-i ţineau inima în cãtuşe).Raza învinsã de neâmplinire s-a întors cu umilinţã în inima dintâi, cerându-şi iertare. Dar neânduplecarea a fost amarã. Marele pictor a zdrobit-o cu fulgerul din cer. „La ce-mi serveşte lumina dacã ea doar orbeşte şi nu e-n stare sã umple întunericul din om?” Şi lovind cu urã propria-i luminã, raza s-a spart în şapte bucãţi şi fiecare din ele avea altã culoare. Fiindcã marele pictor iubea cu pasiune, el a ales de pe Şevalet culoarea roşie pentru a spune ce avea de spus omului: - Dacã nu îmi primeşti darul şi nu îmi rãspunzi la chemare cu focul roşu al sângelui, cu flãcãrile purpurii ale iadului, cu puritatea petalelor roşii de trandafir, atunci voi muri în cer şi e pãcat. M-am nãscut din luminã şi m-am smuls din ea, special pentru tine, ca sã-ţi arãt culoarea iubirii. N-a alunga! N-o stinge şi nu încerca sã o diluezi. Este culoarea pasiunii mele şi ţi-o dãruiesc. Iat-o! Şi a aruncat pe cer culoarea pe care o ţinea strâns în pumn. Atunci a apãrut deasupra zãrilor un cerc roşu ca sângele, care a rãmas suspendat peste pãmânt, ca o spinare umilã, curbatã întru iertare. Omul şi-a ridicat ochii la cer şi s-a mirat: - Ce frumos!... Un arc de foc care mã învãluie în vãpãi roşii, fierbinţi. Ce-o mai fi şi asta? Şi la ce-o fi bun? - Este iubirea – a rãspuns Marele Pictor – şi o sã vezi singur la ce e bunã dacã îţi deschizi inima ca sã-i primeşti cãldura. Omul a zis iarãşi: - E prea mare iubirea ta şi prea arzãtoare ar fi pasiunea mea. Mã dor prea tare darurile tale. Nu pot sã le îndur. Roşul e prea roşu şi sângele mi se face prea fierbinte. Atunci Marele Pictor a vãrsat câteva lacrimi peste cercul de foc; şi în locul unde au cãzut lacrimile lui de luminã, roşul s-a fãcut portocaliu. - Eşti mulţumit acum, omule? Poţi sã-mi simţi iubirea? O poţi primi în tine? - E prea fierbinte, mã arde! – a zis omul mofturos. – Nu o înţeleg. Ia-ţi cercul de foc înapoi şi lasã-mã în intunericul din mine. Nu te vreau! Mã faci doar sã sufãr. Dar Marele Pictor nu asculta ce-i spunea omul. El continua sã lucreze în tãcere, cu iscusinţã şi rãbdare, la biruirea Marelui Intuneric. A mai plâns el ce-a mai plâns pentru neştiinţa şi duritatea lumii pe care o fãcuse cam în grabã. Dar a mai plâns şi de propria-i durere, când, pentru a treia oarã, a trebuit sã-şi micşoreze strãlucirea ca sã poatã încãpea în inima omului. Şi ultimile lacrimi vãrsate peste cercul portocaliu, strãjuit la exterior de cel de foc, au nãscut din el, un al treilea cerc, galben şi luminos, care exprima cel mai bine bucuria şi triumful iubirii, deschiderea spre lume a spiritului din om. Cele trei cercuri concentrice se înãlţau biruitoare în slava cerului, peste întunericul din om, fãrã a-l stinge însã. Omul, obraznic, tot nu era mulţumit: - Ia-ţi cercurile înapoi! Nu-mi trebuie iubire. Am tot ce-mi trebuie. Uite, am pãdurile verzi şi fructele dulci şi cerul albastru şi soarele. Pe el nu pot sã-l privesc, dar îmi ajunge cãldura lui. Am tot ce-mi trebuie ca sã fiu fericit. La ce mi-ar mai trebui iubirea? Oricum, ce am eu aici pe pãmânt e mai frumos şi mai folositor decât cercurile tale smângãlite în mod inutil pe cer. Atunci Marele Pictor a încetat sã mai plângã. A luat cu o mânã un pumn din verdele pãdurilor, ca omul sã poatã sã spere la nevoie. Şi a mai fãcut un cerc, pe care l-a pus conştiincios lângã celelalte. Apoi şi-a muiat pensula în albastrul cerului din ape şi a mai modelat un cerc, veriga necesarã ca sã asigure umanitate iubirii. Cercul albastru l-a aşezat lângã cel verde, de speranţã. In cele din urmã Marele Pictor a mai meşterit încã douã cercuri din culorile brânduşelor de primãvarã şi de toamnã: indigo şi violet, culori care promiteau omului înãlţare prin sentimentul iubirii, pânã la rang de Dumnezeu. Apoi şi-a privit opera cu mulţumire: - Am sã-l numesc arc-în-cer sau curcubeu. De data asta sper sã-i placã omului. Mai ales cã nu am pus în el cercul maroniu, nu care cumva înţelepciunea sã-i împiedice elanurile inimii. Acum opera mea are tot ce-i trebuie ca sã exprime iubirea, fãrã sã ardã prea tare, fãrã sã rãneascã şi sã orbeascã. Are şi culori calde şi culori reci . El şi le poate amesteca şi drãmui singur, dupã propria-i dorinţã şi nevoie. Am pus în ea toate culorile cuvintelor ce pot exprima dragostea în limbajul şi în ritmul inimii lui. Golul din mine mã doare, fiindcã a trebuit sã-mi ucid lumina dintr-o razã, transformând-o în cioburi colorate, ca sã mã fac înţeles de om. Dar el este o parte din mine, aşa cum raza a fost o parte din Forţa Mea. O voi recãpãta cu siguranţã înapoi , de-a lungul veacurilor, dacã fiinţa îmi va pricepe mesajul, mãcar acum... Şi zicând acestea, Pictorul a rupt cercul de foc multicolor în douã pãrti egale. Una a aruncat-o pe pãmânt în calea omuli, iar pe cealaltã a pus-o la loc în inima lui, la pãstrare. Cine ştie când îi va fi de trebuinţã?... Dar muritorul, vãzând minunea, a zis: - E frumos cu adevãrat arcul tãu din cer. Il pot privi fãrã sã sufãr, nu mã dor culorile lui, ba chiar le gãsesc frumoase. Dar nu-i vãd rostul. De ce te-ai strãduit atât doar pentru atât? Şi uite, n-a durat decât preţ de câteva minute. Poate un ceas, chiar douã... Dar e puţin. Te-ai strãduit prea mult pentru ceva aşa de efemer... Marele Pictor se frãmânta în ceruri: cum ar putea el sã-i redea funcţia minunatei jucãrii cereşi, ieşitã din strãfundurile fiinţei sale demiurgice? Şi mai ales cum ar putea s-o facã sã dureze, dincolo de boarea plãpândã a picãturilor strãvezii din aerul de dupã ploi? Şi atunci i-a venit o idee. L-a chemat pe jucãuşul Cupidon, copilul divin care bãtea mingea pe maidanele cerului şi i-a spus, în timp ce îşi scotea din inimã jumãtatea de curcubeu, cea pusã la pãstrare.- Uite, vezi jumãtatea asta de cerc? Cum crezi cã aş putea sã-l pun în slujba iubirii, contra întunericului din om? Micul Cupidon a fost din cale-afarã de fericit cã Marele Pictor îl luase şi pe el în seamã şi-i dãduse şi lui, în sfârşit, o jucãrie serioasã. Vesel cã are o treabã importantã de fãcut pentru destinul omului, a luat curcubeul şi i-a încordat arcul în direcţia lui. Atunci, culorile s-au amestecat într-un vârtej de luminã şi au redevenir razã de soare. Cu ea, micul Cupidon a sãgetat inima omului. Şi sãgeata de razã de soare a redevenit curcubeu, în inima lui. El a simţit mai întâi o arsurã în piept, apoi un val fierbinte i-a inundat trupul. Şi pentru prima oarã curcubeul a vorbit omului. I-a spus cã undeva, departe, la celãlalt capãt al lumii îl aşteaptã cineva. Atunci a vãzut pentru prima oarã femeia tristã. A vãzut-o cu ochii iubirii, deşi ea era departe, tocmai la celãlalt capãt al pãmântului, acolo unde Marele pictor începuse sã ţeasã, din cioburi de culori, curcubeul. Femeia tristã privise buimacã cum sub ochii ei apãreau culori care se schimbau mereu şi care treceau una într-alta, ca într-o îmbrãţişare totalã, cea care duce la dizolvarea lucrurilor unele în altele. - Ce frumos e! – şi-a zis ea – Oare la ce o fi servind minunea asta apãrutã brusc din griul cerului? Omul şi-a privit adâncurile şi a vãzut iubirea colorându-i sufletul şi singurãtatea. - Ce frumos e sufletul meu acuma, inundat de iubire! Şi ce sunete cereşti ţes culorile în mine!... Şi omul şi-a luat fluierul şi a început sã cânte iubirea sublimatã în nostalgice melodii în care se tânguia dorul. Atunci s-a hotãrât sã plece în cãutarea femeii. A pornit sã strãbatã pãmântul pe urmele curcubeului şi a ajuns în acea pãdure în care locuia femeia tristã . Când a vãzut-o micã şi zgribulitã, cu ochii în cer, l-a cuprins un val de duioşie. Dar şi de tristeţe: „Acum, cã am vãzut ce dulce e iubirea şi la ce e ea bunã, e şi mai rãu. Mi-e fricã sã încep sã gust din ea, de teamã sã nu se termine.” Şi omul tot nemulţumit a rãmas, bombãnind în întunericul din el... Atunci Cupidon a sãgetat femeia tristã. Şi acolo unde arcul din razã de soare se sfârşea în om, începea în femeie, desenând un cerc multicolor, strãlucitor şi cald, care unea fiinţele pãmântene prin Marea Forţã a iubirii. Şi cercul de foc se mai rostogoleşte şi astãzi, când prin oameni, când prin cer.


fragment din "Curcubeul cu oameni" - de Antonia Iliescu